Unde să alerg când întristarea doare crunt?
Când bucuria zilelor senine s-a dus de parcă n-a fost,
Și gândurile îmi zboară amețite, fără rost...
Nu-i loc în lumea asta... În Tine trebuie să m-ascund.

Aș alerga din nou la Tine, furtuna s-o oprești din drum,
Dar știu! Nu merit să muți puntea pentru mine,
Nici să mă scoți din valul care vine...
E prea târziu să-mi fac o casă pe înălțimi, acum...

Singura mea mângâiere este că totuși vei veni...
Te-am văzut venind chiar și atunci când nu s-a meritat,
Te-ai rupt din frumusețile divine
Ca să trăiești pe-un pământ blestemat,
Să simți în Tine țărâna cum se frământă,
Și-n noi... până în ultima zi.

Cine ne va înviora, Doamne?
Cine va alerga cu ulciorul la izvor?
Cine va lovi stânca inimii noastre
S-o sfărâme de tot?
Poate că stau acolo, închise, râurile mântuirii
Și arderea de tot...
Poate că ne-am încuiat pe dinăuntru
Din cauza rănilor care dor...

Tu străbați cerurile pentru noi,
Când vrei să ne izbăvești...
Îndurarea Ta cea mare o cobori cu Tine
Din locurile cerești.

Trimite-ne Duhul Tău, Doamne,
Înainte să se facă târziu...
Te rog! Amintește-mi Cuvântul Tău,
Care mă poate întări în pustiu...

Urcăm ultima culme
Pe dealurile biruinței de mâine...
Jalea se scurge printre noi,
Curge nepăsătoare la vale...
Nu mai privim la ce-a fost —
Lăsăm în urmă amintirea luptei amare,
Din care ne scoți nevătămați,
Întregi
Și pururi credincioși Ție!